CAPITOLUL II

Întreaga stradă începea să se inunde, și gândindu-se la ea, Alex nici nu știa dacă plânge sau sunt doar stropii de ploaie cei care se lovesc de obrajii lui.
     De obicei, ploaia îl făcea să se simtă mai bine, îi dădea o senzație de calm dar în același timp îl și neliniștea. Ciudată senzație. Dar cum se putea gândi la propriul bine când ea era în continuare întinsă pe patul alb de spital, în încăperea aceea incoloră? Cum putea să se gândească la propriul bine, când tocmai el era de vină pentru starea ei? Ar fi vrut să se arunce pe jos și să plângă liniștit, așa cum făcuse cu o seară înainte în camera lui, însă alți oameni s-ar fi oprit să îl întrebe ce are, iar prea multă atenție îl speria. Ar fi preferat să fie mereu singur, fără oameni cărora să le pese de el. Asta, sigur, dacă nu ar putea să o aibă pe ea aproape. Dacă i s-ar mai acorda o șansă, nu ar mai refuza-o. Însă începea să fie din ce în ce mai sigur că nu va mai exista o dată viitoare, nici dacă ea ar vrea să îl ierte.
   Înaintă încet, ca o fantomă și, deși nu intenționase asta de la început, intră în parc și se îndreptă spre spital. Traversă podul și intră pe poarta spitalului. Tipii de la securitate se obișnuiseră cu prezența lui acolo, deci îl lăsară să treacă fără a-i adresa vreun cuvânt, însă privindu-l compătimitor. Traversă holurile spitalului pe care acum îl știa la fel de bine ca pe propria casă. Ajunse în fața ușii salonului pe care scria cu litere mari de tipar "Elena Jensen   ". Ușa era închisă și din spatele ei nu se auzea nimic altceva decât sunetul aparatelor și bâzâitul acela sinistru specific spitalelor. Deschise încet ușa, temându-se parcă să nu o trezească și se strecură înauntru. Se apropie încet de pat. Părul ei blond și lung se împrăștia pe așternuturile de un alb imaculat. În jurul capului, același bandaj alb care acum nu mai era pătat cu sânge. Privind chipul ei palid și inexpresiv, nu mai putea să îl asocieze cu nimic din ce își amintea despre Elena de odinioară. Ar fi vrut să îi spună ceva, dar deja știa tot ce putea fi spus. Se așeză încet pe scăunelul de lângă pat și își așeză mâna peste mâna ei albă și caldă. Privi cu atenție chipul ei, încercând să distingă orice mică mișcare, orice semn de viață. Însă, ca de obicei, nu se întâplă nimic. Se ridică încet de lângă pat. Nu mai suporta să o vadă așa. În mod ciudat, obosise. Dar nu îl lăsa inima nici să plece. Ieși și închise ușa încet după el, de parcă i-ar fi fost teamă să nu o trezească. Se așeză pe un scaun din sala de așteptare, contemplând ușa simplă și numele ei scris pe ea.
   -Ai venit și tu să o vezi pe blondă, așa-i?
   Alex se trezi ca dintr-un vis și privi în stânga, spre cea care îi pusese întrebarea. O fată cu părul roșu închis și ochii mari de o culoare atât de închisă încât de departe puteau părea negri. Avea buzele subțiri și roșii, fără a părea date cu ruj. Înafară de fardul negru din jurul ochilor, nu părea să mai aibă vreo urmă de machiaj pe față. Era îmbrăcată complet în negru. Alex nu avea chef de nici o discuție, dar în același timp era curios.
   -Poate. Contează? Ne cunoaștem cumva și nu știu eu? O întrebă cu un ton arogant.
   Necunoscuta continuă, fără a-i răspunde la întrebare.
   -Știi, dacă îți imaginezi că ești singurul îndrăgostit care fregventează salonul ei, te înșeli.
   Alex ar fi vrut să înțeleagă cine era fata și ce voia de la el.
   -Ce vrei de la mine?
   -Știi, când o tipă ca ea pățește ceva, se trezesc mulți viteji sperând că o vor salva și vor fi eroii ei. Nu știu la ce te aștepți. Să se trezească din comă și să sară în brațele tale?
   Alex privi uimit spre fata care îndrăznea să vorbească așa despre Elena.
   -Nu înțeleg ce vrei de la mine. Măcar ai cunoscut-o?
   -Oh, știu cine e și știu cum sunt persoanele ca ea. Era vedeta școlii nu-i așa? Avea atât de mulți pretendenți încât își permitea să îi joace pe degete și să își schimbe iubiții la fel cum își schimbă gențile ca să se asorteze. Dar, evident, aici intervii tu, prințul cuceritor, și crezi că o poți schimba. Și crezi că la tine o să țină mai mult decât la ceilalți, nu? Dar trebuie să înțelegi ceva. Nu ești mai special decât nimeni. Și, când o să se trezească, nu o să alerge în brațele tale, cum nu o să alerge în brațele nimănui. Nu ești mai presus decât toți foștii ei. Astea sunt doar iluzii, și e bine să afli asta acum decât atunci când o să te arunce ca pe o cârpă ruptă.
   Alex rămase cu gura căscată ascultănd cum fata asta, apărută de nicăieri, îi vorbea ca și cum îl cunoștea de o viață, despre lucruri pe care le gândise și în care crezuse. Dar nu voia să asculte ce îi spunea. Nu voia să o creadă. Nu putea fi așa, altfel de ce i-ar fi spus Elena tot ce îi spusese?
   -Te înșeli. La mine e diferit.
   Fata râse ironic, dezvelindu-și dinții de un alb perfect.
   -Tu chiar crezi asta, nu-i așa? Crezi că ea era îndrăgostită de tine. Alex nu putu să nu-i observe ironia din glas. Dragule, nu ai fost decât o altă jucărie e ei. Probabil se plictisise de toți sportivii cu bicepși și se gândise să încerce ceva nou. V-am văzut în liceu. Tu, ca un cățeluș dispus să se arunce de pe bloc dacă ea vrea asta și ea, jucându-te pe degete.
   -Ascultă, îi răspunse Alex enervat, nu știu cune ești și unde vrei să ajungi cu asta dar nu am de gând să stau aici să îți ascult aberațiile.
    Se ridică și se îndreptă spre ușă. Ar fi vrut să mai rămână. Ar fi putut sta acolo ore în șir. Dar nu mai suporta să o asculte pe fata asta apărută de nicăieri vorbind așa despre Elena. Nu știa exact ce îl deranja atât de tare. Probabil, posibilitatea ca toate astea să fie adevărate. Dacă avea dreptate? Dacă Elena nu îl iubise niciodată? Dacă fusese prea orbit de frumusețea ei exterioară pentru a mai observa și adevărata ei fire? Alex ieși abătut din salon. Ușa se trânti lăsând în urmă doar liniștea asurzitoare.