Sunetele pașilor pe asfaltul ud tulburau liniștea profundă așternută după ploaie.
Alex mergea încet, cu mâinile în buzunare și căștile în urechi. Vântul adia ușor, iar șuvițele de păr negru îi intrau în ochi.
Nu voia să se întoarcă acasă, dar nici altundeva. Nu știa ce vrea să facă, era doar confuz. Un copil sensibil într-o mare de gânduri. Nu își dădea seama cum îl fac toate lucrurile astea să se simtă, dar nici nu îi păsa. Se obișnuise cu durerea. Defapt, era destul de sigur că nu voia să fie fericit. Fericirea e relativă. Ea se află în tine. Nu în tine așa cum te arăți oamenilor ci în tine așa cum te arăți ție. Dacă te găsești pe tine găsești și fericirea. Dar atunci de ce este relativă? Pentru că e imposibil să te găsești pe tine, să te cunoști cu adevărat. Poți să tinzi spre a te cunoaște, dar niciodată nu te cunoști complet. Deci poți să tinzi spre a fi fericit dar nu poți fi fericit complet. Fericirea deplină e imposibilă. Și atunci? La urma urmei, Alex disprețuia toți oamenii pe care îi știa fericiți, pentru aroganța și imaturitatea lor.
Pe când tristețea... Ea are o frumusețe a ei. E ascunsă în pacea și liniștea ploilor de toamnă, în poveștile cu final trist, dar care și-ar pierde frumusețea dacă s-ar termina bine. Unii oameni sunt fericiți cu tristețea lor. Dacă încerci să îl scapi de tristețe pe un astfel de om e ca și cum ai încerca să smulgi păturica unui copil mic. Când nu mai ai nici o soluție să scapi de tristețe te împrietenești cu ea.
"Îmi pasă de oricine înafară de mine." Spusese Valentine. Lui nu îi păsa de el însuși, dar nici de altcineva înafară de Elena. Iar Elena era în aceeași stare de mai bine de cinci luni. Nu o dată îi întrebase pe doctori când își va reveni. Dar adevărul e că întrebarea corectă, pe care nimeni nu avusese curajul să o pună, era nu când, ci dacă își va reveni. Și până atunci, totul era scufundat într-o incertitudine dureroasă.
Nimeni nu știa, dar toți făceau fel de fel de teorii. A fost un accident? Atunci cum s-a întâmplat? A încercat să se sinucidă? Dar de ce?
Alex era singurul care știa de ce. Din cauza lui. Pentru că fusese suficient de fraier să o piardă și acum, o pierduse de tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu