Alex înaintă pe aleea îngustă ce ducea spre pod, lăsând în urmă clădirea albă și solitară a spitalului. Ploaia se oprise și soarele ieșise din nori, mai puternic decât înainte, oglindindu-și lumina în asfaltul ud, presărat cu frunzele ruginii căzute din copaci.
Alex încă era confuz din cauza discuției ciudate de mai devreme. Se întreba în ce măsură puteau fi adevărate lucrurile spune de fată dar se încăpățâna să rămână la vechile păreri deși încrederea îi era adânc zdruncinată. Era oare posibil să fie adevărat și ca accidentul Elenei să fie, într-adevăr, un accident? Alex alungă gândul, nevrând să creadă așa ceva.
Ajunse la podul înalt din piatră pe care trecuse de atât de multe ori încât îl știa ca în palmă. Fiecare bucată de pavaj ciobită și fiecare graffitti nereușit de pe stâlpii de susținere. Se apropie de balustrada metalică și aruncă o privire spre apele învolburate ale râului. De multe ori voise să sară însă, ca de obicei, nu avusese curajul necesar. Cu siguranță nu ar fi supraviețuit din cauza curentului și a faptului că nu știa să înoate. Prinse cu mâinile balustrada rece și se aplecă încet spre partea cealaltă. Defapt, nici nu era nevoie să sară peste. Era suficient să se aplece încet, tot mai mult și mai mult, peste balustradă. Nici nu trebuia să se gândească la sinucidere. Trebuia să se aplece încă puțin. Mereu, încă puțin și încă puțin, orice ar fi, până nu se va mai putea ridica la loc și curenții îl vor prinde în dansul lor sinistru.
Se aplecase destul de mult peste balustradă când simți cum o mână îl prinde de umăr și îl trage înapoi.
-Nu vrei să faci asta. Crede-mă.
Alex oftă și se întoarse.
-Ce vrei?
-Nimic. Doar încerc să te opresc să faci o prostie.
-Nu e problema ta.
-Mai târziu o să îmi mulțumești.
-Nu cred. Puteam să scap lumea de un nenorocit.
-Nu e adevărat. Nu mai dramatiza atât. A fost doar un accident și în subconștientul tău știi asta. Îți place să crezi că tu ești motivul pentru care a încercat să se sinucidă dar adevărul e că nici un moment nu s-a gândit la asta. Nu te-a iubit. A fost omul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Se apropie de Alex și se rezemă cu spatele de bastrada rece. O pală de vânt în părul ei îl făcu să se asemene cu focul, în contrast cu vremea rece de afară. Alex nu mai avea nici puterea și nici voința de a o mai contrazice. Hotărâse să stea pur și simplu acolo, acceptând fiecare replică a ei ca pe un cuțit în inimă. Însă ea nu continuă. Băgă mâna în buzunar și scoase un pachet de țigări.
-Fumezi? Îl întrebă ea.
-Da.
Fata îi întinse o țigară, pe care acesta o acceptă recunoscător.
-De ce? Îl întrebă ea.
-Poftim? Se miră Alex.
-De ce fumezi?
-Ăăă, nu știu... Se fâstici el. Presupun că din obișnuință.
Îi răspunse, lăsând apoi să se aștearnă liniștea.
-Dar tu? O întrebă el după un timp.
-Ca să mor, îi răspunse ea sigură pe sine, dar cu un mic tremur în glas.
Alex surâse ironic dar uimit în același timp. Deși nu i-ar fi plăcut să recunoască, se simțea bine că nu este singurul vulnerabil.
-Spuse fata care încearcă să mă convingă că sinuciderea nu e o soluție.
-Îmi pasă de oricine înafară de mine, îi răspunse ea.
Alex se lăsă încet pe lângă balustradă și se așeză pe marginea pavajului cu țigara pe jumătate fumată în mână. Obosise și nu înțelegea cum fata aceasta putea să îl lase fără răspuns. Ea îl urmă și se așeză lângă el, picior peste picior.
-Eu sunt Valentine, îl informă ea. Dar îmi poți spune Val. Întinse spre el o mână fină cu unghiile perfect vopsite în negru. Era genul acela de mână pe care vrei să o ții în mâna ta și să nu îi mai dai drumul. Poate era din cauza oboselii, dar Alex nu își mai amintea ca Elena să fi avut astfel de mâini.
Întinse și el mâna și își rosti numele ridicol.
-Ei bine, se face târziu, spuse ea și ridică. Cred că va trebui să plec.
Aruncă filtrul rămas de la țigară și îl strivi cu vârful bocancului.
-Presupun că ne vom mai vedea, spuse ea și plecă, fără să își ia rămas bun.
Alex rămase uitându-se la ea până dispăru după un colț, apoi se ridică și se îndreptă spre casă. Soarele pe jumătate ascuns după linia orizontului lăsa urme roșiatice pe cer, aproape la fel de frumoase ca părul lui Valentine bătut de vânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu