Alex nu fusese niciodată genul de tip popular. Era banal. Se descurca binișor la majoritatea lucrurilor dar nu avea nici un talent aparte. Era băiatul mereu prezent dar pe care nimeni nu îl observă și puțini îi știu numele. El știa tot despre oricine dar nimeni nu știa nimic despre el.
Era un elev mediocru. Colegii nu râdeau de el, dar nici nu îl luau în seamă. Era înalt și puțin cam slab, avea părul negru asemeni cărbunelui și pielea albă. Stătea în ultima bancă. Colegii lui îl băgau în seamă când aveau nevoie de ceva sau întrebau de vreo temă, dar în marea majoritate a timpului îl ignorau. Și asta pentru că era diferit. Cumva, el era altfel decât ceilalți. Pe el nu îl distrau niciodată glumele lor proaste și subiectele lui de interes erau cu totul altele decât ale lor. Era diferit, iar asta îi deranja. Îi făcea să se simtă incomod. Așa că preferau să îl evite, pentru că nu era ca ei. Pentru că se întâmplă cu persoanele diferite. Sunt excluse. Pentru că nimeni nu se deranjează să îi înțeleagă. Dar lui nu îi păsa. Avea cărțile care să îi distragă atenția de la orice și își punea căștile pe urechi cu muzica la maxim ca să nu mai audă zumzetul deranjant al lumii din jurul său.
Un singur lucru îi plăcea la viața lui. Sau mai bine zis, o persoană. Elena. Deși era diferită, cumva, toți o plăceau. Nici ea nu era ca ceilalți. Nici ea nu lua parte la glumele lor, nici nu discuta despre aceleași subiecte banale. Dar totuși, ei o admirau. Alex nu putea înțelege de ce. Poate din cauza frumuseții ei. Sau a zâmbetului ei sincer și a firii ei vesele, total opuse cu cea a lui. Nimeni nu îl compara pe Alex cu Elena. Dar el știa că, la urma urmei, nu erau chiar așa de diferiți. Știa că, dacă și-ar face curaj să vorbească cu ea, l-ar înțelege. Dar nu avea curaj. Poate pentru că o plăcea prea mult și îi era frică să nu strice totul.
Dar uneori, lucrurile se întâmplă, cu sau fără voia noastră. Într-o zi, plimbându-se prin parc cu căștile în urechi și cu mintea oriunde numai în prezent nu, se lovi de ea. Ieșise în parc să își plimbe cățelul, probabil, iar el, fraierul, nu o văzuse și se lovise de ea.
-Scuză-mă... Spusese el, încurcat, dându-și căștile jos.
-E ok. Îmi place trupa asta, spuse ea, când auzi muzica din căști.
-Oh, serios? E trupa mea preferată. Vrei să asculți melodia mea preferată de la ei?
-Sigur.
Se plimbaseră o vreme, fata cu chip de înger și băiatul banal, ascultând muzica preferată și vorbind, până când soarele începuse să se lase sub linia orizontului. Dar pentru Alex, clipa aceea fusese infinită, nu voia să își amintească momentul în care fiecare a plecat spre casa lui. În amintirea lui ei doar se plimbau ascultând muzică bună și vorbind, pentru totdeauna. Nu își dorea nimic altceva.
Prea frumos ca să fie adevărat? Poate că da. Poate că tocmai de asta s-a și terminat atât de repede.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu